"...azi nu știu cine ești, cum nici tu nu știi cine am devenit"
Sunt umbră... desenată de gândurile tale atunci când, obosit fiind după o zi plină, îți rătăcesc pentru o secundă prin gând, imediat după ce ai stins lumina, te-ai întins în pat și-ți lași privirea în tavan să se obișnuiască cu întunericul. O umbră ce dispare imediat ce ai închis ochii și te-ai scufundat în confortul și liniștea realității.
Sunt melodie... acea melodie pe care o recunoști la radio într-o zi la cumpărături și care pentru două minute cât durează te transportă înapoi într-o cameră de hotel undeva la malul mării, într-o țară străină și din care pe lângă muzică se aude câte-un val și râsete de oameni cunoscuți pe fundal. O melodie care atunci când se termină te readuce lângă casa de marcat cumpărând gumă de mestecat.
Sunt parfum... acel miros pe care îl simți când un necunoscut care trece pe lângă tine pe stradă îl lasă în urma sa și care-ți aduce aminte de aroma care umplea încăperea de lemn în care ne-am adăpostit de ploaie în prima noapte la Costinești. Acel miros de lemn și noi... Acel parfum pe care nici nu știai că-l mai ții minte și care pentru o secundă te oprește pe loc dar care când încerci să-l adulmeci din nou ca să fii sigur, dispare la fel de ușor ca persoana care l-a lăsat în urma sa.
Sunt căldură... acea căldură pe care o întâlnești întâmplător în felul de a fi al unei persoane pe care abia ai cunoscut-o și căreia ai senzația că ai putea să-i încredințezi orice secret ai avea, convins că nu te-ar judeca sau ridiculiza niciodată. Acea căldură a siguranței și încrederii care devine de la an la an devine din ce în ce mai rară, dar pe care o recunoști pentru că ai mai simțit-o cândva...
Sunt voce... acea undă sonoră pe care ai ascultat-o mai bine de o mie de ore printr-un telefon și pe care vrei-nu-vrei o recunoști din depărtare chiar dacă nu-ți vorbește ție. Acea voce care ți-a fost și prietenă dar și dușman în conversațiile fără sfârșit pe care le-am avut. Acea voce care ți-a fost uneori mai aproape decât un trup.
Sunt ”ce-ar fii fost dacă„ ... o poveste pe care ți-o spui câteodată ca să te asiguri că deciziile pe care le-ai luat de-a lungul timpului au fost cele mai bune pe care le puteai lua. Acel filmuleț care-ți rulează în fața ochilor negri dar pe care nu-ți permite niciodată timpul să-l vezi până la final.
Sunt timp... Acea secundă în care mă vezi într-o umbră în tavan, acele două minute în care asculți o melodie pe care-ai considerat-o a noastră, acele câteva clipe în care adulmeci un parfum pe stradă, acele câteva ore în care conversația cu cineva te transportă într-o altă lume fără bariere sau secrete, sunt momentul în care îți dai seama că vocea pe care tocmai ai ascultat-o în depărtare era defapt a mea, sunt eu, actrița principală din filmulețul de câteva clipite în care nu mai ești tu cel de azi ci cel de-atunci... de peste timp, sau cel care-și permite să se gândească ce-ar fii dacă... așa cum ești acum ... te-ai întâlni cu umbra, cu melodia, cu parfumul, cu căldura, cu vocea... cu tot ce-ai crede că sunt azi.
Dar cine sunt defapt? Te-ntrebi chiar dacă nu aștepți în realitate un răspuns concret. Cine sunt azi?
Sunt suma tuturor clipelor pe care le-am trăit. Sunt trupul marcat cu ridurile timpului, sculptat de greutăți și fericiri nebănuite. Sunt alt om azi decât cel pe care l-ai cunoscut sau pe care ți-l închipui când te gândești la mine.
Cu câteva kilograme în plus, aceleași riduri de expresie pe frunte, la fel de gânditoare, cu mult mai calmă, cu aceeași dorință de independență si aceeași empatie care mi-e povară peste timp, mai plină de frici și îngrijorări, la fel de nebunatică și aventurieră.
Aceeași eu, deschisă la discuții și lipsită de prejudecăți, o eu care-și permite să se gândească uneori... ce-ar fii dacă n-aș mai fi doar umbre, melodii, parfum, căldură sau voce în fundal...
Și dac-aș fi eu de azi și tu de azi într-un prezent în care chiar dacă părea că ne cunoaștem defapt... nu ne mai știm decât atât cât ne-a rămas din amintiri?
